Pentru popescu , adevarata lui fata de '' antiroman''
Definitie
"Antiroman se numește un tip de roman avangardist, care se opune romanului tradițional prin ignorarea intrigii, a dialogului și a laturii umane.
El este o operă literară în proză, polemică și radicală, care tinde să prezinte realitatea fără a se supune convențiilor romanului. Înglobează forme experimentale caracteristice modernismului și se distinge prin lipsa subiectului evident, episoade fără legătură între ele, minima dezvoltare a personajelor, descrierea obiectelor care abundă, sufocând spațiul romanesc. Nu se urmărește verosimilul, ci suprimarea lui prin amestec de planuri, colaje, schimbări de registru, digresiuni, citate, introducerea unor pasaje nonficționale, a stereotipiilor de limbaj, etc.[1]
Urmărind să depășească nivelul de așteptări al cititorului și să-i înfrângă rutinele, autorii de antiroman au omis, în mod deliberat, intervenția personalității, a gusturilor și valorilor autoriale. Termenul a fost introdus de Jean-Paul Sartre, în anul 1948, dar antiromanul a apărut încă din secolul XVII, odată cu operele lui Laurence Sterne.
Antiromanul definește „noul roman francez", reprezentat de: Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor etc. (care atrage atenția criticii după 1950), considerat o negație a romanului tradițional.[2]"
"Combaterea anti-românismului trebuie să înceapă prin demascarea caracterului anti-românesc, trădător de Ţară şi de Neam . Mulţi dintre ei au participat la ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi. Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a nu mai putea face rău cuiva. Combaterea anti-românismului nu trebuie să producă victime nevinovate.
A scoate pe cineva din funcţii de decizie, de guvernare, de răspundere politică, pentru vina sau suspiciunea întemeiată de a fi participat la realizarea unor proiecte şi politici anti-româneşti este un gest de legitimă apărare a societăţii româneşti. Astfel de persoane, aduse în situaţia de a supravieţui social strict prin exersarea profesiei lor, nu pot fi considerate victime ale combaterii anti-românismului. Numai aplicarea unor sancţiuni penale poate genera asemenea situaţii. Acţiunea social-politică pe care o avem în vedere se rezumă la epurări şi destituiri, şi se opreşte la poarta tribunalelor și a penitenciarelor. Felul cum acestea vor aplica legea ţine strict de organizarea Justiţiei. Iar ca naționaliști ne dăm seama cât de imperios necesară este ca în România să funcționeze o justiție corectă și independentă.
Problema poate cea mai grea este pusă de cei care contestă realitatea anti-românismului ca fenomen cu urmări grave în viaţa noastră de toate zilele. Nu sunt puţini scepticii şi „realiştii, lucizii”, deseori ironici, care refuză pur şi simplu să ia seama la dovezile existenţei active a anti-românismului. Nu este deloc exclus, ba este chiar foarte logic – e vorba de logica răului!, ca în strategia anti-românismului să intre şi preocuparea de a combate şi descuraja acţiunea de demascare a anti-românismului. Scepticii care fac o profesiune de credinţă din a se îndoi de realitatea anti-românismului trebuie să înţeleagă că se expun astfel unui risc major, acela de a face, fără voia lor, jocul adversarilor, al inamicilor noştri."
