Dar
cu ce sunt obișnuiți? Cu pătrățica de mămăligă? Păi cu ce ocazii au mai mâncat
ei pătrățele de mămăligă, s-a nădit intensiv cu așa ceva? Peștii care au săvârșit marea greșeală de a pune
gura pe pătrățică în apele sălbatice au făcut ultima greșeală a vieții lor,
asta dacă nu au reușit să rupă firul...
Bun, se va răspunde că mămăliga este făcută
din porumb, iar cu porumbul crapii sunt obișnuiți pe motiv că se nădește de
zeci de ani cu așa ceva. Hai să dezvoltăm puțin aspectul năditului. Pe
teritoriul patriei noastre, de-a lungul vremii și chiar a secolelor, s-a
pescuit mult mai mult la crap nenădit, dacă se permite expresia. La undiță și -
ulterior - la lansetă, pescarii au pus un cubuleț sau un cocoloș de mămăligă pe
cârlig și au zvârlit bățul în gârlă. Odată cu apariția lansetei și a mulinetei
s-a strecurat în arsenalul lor și arcul năditor, pe care se punea tot mămăligă
eventual amestecată cu șrot de floarea soarelui. Adică resturi de la fabricile
de ulei, ceea ce rămânea după presarea semințelor. Și asta a fost prima formă
de nădire, ceea ce cădea pe substrat de pe arcul năditor. Nu cred că mai este
cazul să ne întrebăm retoric dacă în vremurile respective crapii erau obișnuiți
cu mămăliga sau șrotul de floarea soarelui. Și se prindea foarte bine.
Boabele
de porumb
Deoarece pătrățica de mămăligă avea marele
neajuns de a nu rezista prea mult pe cârlig, fiind expusă atacurilor peștilor
de talie mică care ciuguleau din ea, pescarii și-au pus mintea la contribuție.
După diferite variante de întărire a mămăligii pentru pătrățică (adăugarea de
făină, puțin ulei, fierbere dublă în ciorap de damă, etc) au apărut boabele de
porumb. În primă fază exclusiv ca momeală pentru cârlig, luate direct de pe
coceanul proaspăt recoltat de pe un lan din apropierea bălții. Boabele trebuiau
să fie în lapte, deoarece se puneau pe tija cârligului, nu se auzise de firul
de păr. În acest mod a apărut o momeală rezistentă și selectivă, poate carașii
mari putând a se mai împiedica de ea. Ajungem iar la întrebarea de mai sus,
erau crapii obișnuiți cu boabele de porumb în lapte de pe tijele cârligelor?
Căzuseră de-a lungul vremii, accidental, știuleți de porumb în bălți? Săriseră
pe fundul lacurilor boabele de pe coceni? Veniseră peștii să le ciugulească?
Nicidecum, desigur. Și așa ajungem în miezul problemei și al articolului de
față. Crapii trăgeau la aceste momeli, deoarece le acceptau și le recunoșteau
ca o hrană bună. De ce? Datorită conținutului ridicat de carbohidrați. Crapii,
reprezentanți de seamă ai familiei ciprinidelor, au un mod de hrănire omnivor,
iar carbohidrații constituie singurul element aproape imposibil de găsit în
mediul acvatic.
Vanilie
și usturoi pe fundul lacului?
Ca orice animal sălbatic, crapii pot
recunoaște o hrană necesară organismului lor, și mai mult decât atât o pot
refuza pe alta care le face rău. Fără nicio legătură cu obișnuința. Iar dacă
mai rămânem puțin în epoca mămăligii și a boabelor de porumb, să ne amintim că
pescarii obișnuiau să-și personalizeze olfactiv momelile - vanilie, usturoi,
căpșună, anason, etc. Și vine iar întrebarea dacă peștii din epocă se
întâlniseră pe fundul lacurilor cu batoane de vanilie, căței de usturoi sau
semințe de anason. Prin componentele sale boiliesul reprezintă o nadă
superioară din toate punctele de vedere. Dacă este făcută în dozaje corecte și
componente de calitate, combinația de proteine animale și lactice cu partea de
carbohidrați (ca elemente de bază și în directă legătură cu cele scrise mai
sus, pentru că intervin și multe altele) este una pe care peștii o acceptă și o
consumă cu mare plăcere. Nu există aici nicio legătură cu obișnuința ci numai o
hrană bine făcută sau - de ce nu?- prost făcută. S-au întâlnit de-a lungul
vremii situații, pe lacuri sau ape curgătoare, în care s-a prins crap foarte
repede la boilies acolo unde nu se auzise niciodată de așa ceva. De asemenea,
au fost partide în care momelile tradiționale au avut un randament inițial, iar
boiliesului i-a trebuit ceva timp să intre în acțiune, o zi-maximum două. Timp
în care s-a nădit. Dar și după ce a apărut prima trăsătură, lucrurile s-au
schimbat radical iar porumbul nu a mai putut face față pe termen lung.
Nimic
nou, nimic complicat...
Să nu uităm că boiliesul a fost inventat de
pescarii britanici în anii 70 de nevoie, găselnița principală fiind fierberea
bătrânului cocoloș. Și numele vine de asta, boilie
de la fierbere. Exasperați de
atacurile peștilor mici la momelile lor moi și păstoase, le-au fiert pentru a
le întări și uite așa au putut să le păstreze ore întregi pe fundul lacului. La
vremea respectivă vorbim de niște amestecuri cerealiere similare oarecum
mămăligii noastre, nimic complicat. Ulterior boiliesul a fost dezvoltat înspre
latura HNV (valoare nutritivă ridicată), însă asta nu înseamnă că nu a rămas în
folosință și în varianta lui simplă. Iar birdfood-urile clasice stau mărturie,
fiind în continuare folosite cu mare succes în anumite circumstanțe. În
încheiere, celor care pe marginea lacului (sau acasă în fața calculatorului) și
își pun întrebarea dacă peștele este obișnuit cu bilele din punga sau cutiuța
lui, le spunem doar atât: să-și imagineze că au la îndemână o mămăligă (dacă nu
chiar o au) și fac repede niște cocoloașe din ea, apoi le arucă în apă
clocotită. După ce ies la suprafață, dovadă că au fiert, și se răcesc, le-ar
pune pe firele de păr ale momelilor?
Crapmania.ro