Boiliesul si apele salbatice. ''Pestii nu sunt obisnuiti cu boilies!''

 

 

Bun, se va răspunde că mămăliga este făcută din porumb, iar cu porumbul crapii sunt obișnuiți pe motiv că se nădește de zeci de ani cu așa ceva. Hai să dezvoltăm puțin aspectul năditului. Pe teritoriul patriei noastre, de-a lungul vremii și chiar a secolelor, s-a pescuit mult mai mult la crap nenădit, dacă se permite expresia. La undiță și - ulterior - la lansetă, pescarii au pus un cubuleț sau un cocoloș de mămăligă pe cârlig și au zvârlit bățul în gârlă. Odată cu apariția lansetei și a mulinetei s-a strecurat în arsenalul lor și arcul năditor, pe care se punea tot mămăligă eventual amestecată cu șrot de floarea soarelui. Adică resturi de la fabricile de ulei, ceea ce rămânea după presarea semințelor. Și asta a fost prima formă de nădire, ceea ce cădea pe substrat de pe arcul năditor. Nu cred că mai este cazul să ne întrebăm retoric dacă în vremurile respective crapii erau obișnuiți cu mămăliga sau șrotul de floarea soarelui. Și se prindea foarte bine.

 

 

Deoarece pătrățica de mămăligă avea marele neajuns de a nu rezista prea mult pe cârlig, fiind expusă atacurilor peștilor de talie mică care ciuguleau din ea, pescarii și-au pus mintea la contribuție. După diferite variante de întărire a mămăligii pentru pătrățică (adăugarea de făină, puțin ulei, fierbere dublă în ciorap de damă, etc) au apărut boabele de porumb. În primă fază exclusiv ca momeală pentru cârlig, luate direct de pe coceanul proaspăt recoltat de pe un lan din apropierea bălții. Boabele trebuiau să fie în lapte, deoarece se puneau pe tija cârligului, nu se auzise de firul de păr. În acest mod a apărut o momeală rezistentă și selectivă, poate carașii mari putând a se mai împiedica de ea. Ajungem iar la întrebarea de mai sus, erau crapii obișnuiți cu boabele de porumb în lapte de pe tijele cârligelor? Căzuseră de-a lungul vremii, accidental, știuleți de porumb în bălți? Săriseră pe fundul lacurilor boabele de pe coceni? Veniseră peștii să le ciugulească? Nicidecum, desigur. Și așa ajungem în miezul problemei și al articolului de față. Crapii trăgeau la aceste momeli, deoarece le acceptau și le recunoșteau ca o hrană bună. De ce? Datorită conținutului ridicat de carbohidrați. Crapii, reprezentanți de seamă ai familiei ciprinidelor, au un mod de hrănire omnivor, iar carbohidrații constituie singurul element aproape imposibil de găsit în mediul acvatic.

 

 

 

Ca orice animal sălbatic, crapii pot recunoaște o hrană necesară organismului lor, și mai mult decât atât o pot refuza pe alta care le face rău. Fără nicio legătură cu obișnuința. Iar dacă mai rămânem puțin în epoca mămăligii și a boabelor de porumb, să ne amintim că pescarii obișnuiau să-și personalizeze olfactiv momelile - vanilie, usturoi, căpșună, anason, etc. Și vine iar întrebarea dacă peștii din epocă se întâlniseră pe fundul lacurilor cu batoane de vanilie, căței de usturoi sau semințe de anason. Prin componentele sale boiliesul reprezintă o nadă superioară din toate punctele de vedere. Dacă este făcută în dozaje corecte și componente de calitate, combinația de proteine animale și lactice cu partea de carbohidrați (ca elemente de bază și în directă legătură cu cele scrise mai sus, pentru că intervin și multe altele) este una pe care peștii o acceptă și o consumă cu mare plăcere. Nu există aici nicio legătură cu obișnuința ci numai o hrană bine făcută sau - de ce nu?- prost făcută. S-au întâlnit de-a lungul vremii situații, pe lacuri sau ape curgătoare, în care s-a prins crap foarte repede la boilies acolo unde nu se auzise niciodată de așa ceva. De asemenea, au fost partide în care momelile tradiționale au avut un randament inițial, iar boiliesului i-a trebuit ceva timp să intre în acțiune, o zi-maximum două. Timp în care s-a nădit. Dar și după ce a apărut prima trăsătură, lucrurile s-au schimbat radical iar porumbul nu a mai putut face față pe termen lung.

 

 

 

Să nu uităm că boiliesul a fost inventat de pescarii britanici în anii 70 de nevoie, găselnița principală fiind fierberea bătrânului cocoloș. Și numele vine de asta, boilie de la fierbere. Exasperați de atacurile peștilor mici la momelile lor moi și păstoase, le-au fiert pentru a le întări și uite așa au putut să le păstreze ore întregi pe fundul lacului. La vremea respectivă vorbim de niște amestecuri cerealiere similare oarecum mămăligii noastre, nimic complicat. Ulterior boiliesul a fost dezvoltat înspre latura HNV (valoare nutritivă ridicată), însă asta nu înseamnă că nu a rămas în folosință și în varianta lui simplă. Iar birdfood-urile clasice stau mărturie, fiind în continuare folosite cu mare succes în anumite circumstanțe. În încheiere, celor care pe marginea lacului (sau acasă în fața calculatorului) și își pun întrebarea dacă peștele este obișnuit cu bilele din punga sau cutiuța lui, le spunem doar atât: să-și imagineze că au la îndemână o mămăligă (dacă nu chiar o au) și fac repede niște cocoloașe din ea, apoi le arucă în apă clocotită. După ce ies la suprafață, dovadă că au fiert, și se răcesc, le-ar pune pe firele de păr ale momelilor?