Citeam nu demult cateva interventii ale unor pescari vis a vis de subiectul pescuit sportiv. Acesti termeni imi sunt cunoscuti inca de pe vremea cand imi faceam carnet de membru la AJVPS si cand primeam un regulament cu privire la normele in care se poate desfasura pescuitul sportiv pe apele naturale. Cred ca la acea data pescuitul era definit pe doua ramuri clare: pescuit industrial si pescuit sportiv, iar ramurelele aparute de curand, pescuit recreativ, pescuit familial, de subzistenta, au amestecat totul ca intr-o veritabila ciorba pescareasca.
In mod normal, pescuitul sportiv ar trebui sa fie doar cel practicat in conditii de competitie, cand exista regulamente si norme stricte, obligatorii, impuse pe categorii si stiluri. Termenul de pescuit sportiv n-are nicio legatura cu "nea Ion" care pescuieste cu trestia la guvizi pe malul Dunarii. Omul desfasoara o activitate de recreere sau de subzistenta, in cazul in care vrea sa prinda si sa manance niste peste. Mai departe, analizand aspectele desfasurarii activitatii lui, nu-l poti incadra nici la pescuit industrial si nici la pescuit de competitie. Cu toate astea se mai gasesc cate unii care spun intr-una ca pescuitul cu undita e sport, indiferent de motivatia care-l aduce pe pescar la malul apei. E o intreaga poveste, tulbure de felul ei, in care diversi oameni expun o multume de argumente pro si contra inregimentarii acestei pasiuni, pescuitul, in randul ramurilor de sport.
Am fost de atatea ori la concursuri, am vazut si competitii private si oficiale si party-uri si concursuri amicale, de socializare, etc., cred ca am vazut suficiente evenimente incat sa spun ca, in ceea ce priveste pescarul, doar daca e vorba de pescuit in regim strict, pe un regulament, intr-un cadru oficial, legal, putem mentiona termenul de sportiv, in rest nici vorba de asa ceva. Nu poti asimila pescuitul sportiv cu pescuitul de relaxare, cand de multe ori consumul de bauturi diverse e insotit si de-o saramura din proaspat capturatul partener de intrecere.
La modul general, multi nu-si pun problema subzistentei, a retinerii de peste capturat in vederea consumarii lui, insa trebuie sa fie constienti ca pescuitul ca activitate presupune agresarea, traumatizarea, ranirea sau chiar moartea capturilor savarsite.
In particular, chiar daca concursurile private de crap presupun eliberarea in mediul natural a pestilor prinsi si cantariti, cred ca e clar pentru toata lumea ca dupa aceasta intalnire dintre concurenti si capturile lor, acestea din urma se intorc in apa in stare mai proasta decat erau inainte. Solzii sariti sunt poate cele mai mici probleme cauzate crapilor. Mare parte din ei sufera rupturi de tesut, taieturi, intepaturi in zone vitale, etc.
Dat fiind faptul ca sunt prinsi frecvent, zonele afectate nu prea mai apuca sa se refaca. Mai este problema pastrarii capturilor in stare vie pana in momentul cantaririi, chestie destul de spinoasa pe timp de vara, mai ales in cazul amurilor. Amurul e un peste luat in calculul concursurilor datorita faptului ca e un concurent la hrana crapului in baltile de la noi si e un peste care acopera zonele “libere” dintr-o balta, compensand sa zicem asa valoarea unor standuri. Faptul ca e un peste cantarit si la campionatele mondiale a facut ca acesta sa fie introdus si pe lista capturilor acceptate in concursurile de la noi.
Acum, din ce-am vazut eu in ultimii ani, exceptand faptul ca in regulamentul CIPS sunt prevazuti o sumedenie de arbitrii si cantariri mai dese, cteno e un peste care pur si simplu se epuizeaza in dril, mai ca-si da viata ca sa scape din carlig si de plumbul care-i atarna in coltul gurii. E un peste care dupa ce e scos din apa nu mai are puterea sa se scufunde cu tot cu sacul de pastrare. E un peste care daca e tinut mai mult afara, la o cantarire mai lunga sau la o sedinta foto, are toate sansele sa ajunga la bucatarie. Acesta si cu fratele lui mai negru, scoicarul, sunt cei mai pretentiosi pesti pe care-i stiu in concursuri. Am vazut recent imagini subacvatice cu momentele imediat urmatoare intaparii unor crapi si unor amuri. Ca si comportament pareau identici, pestii (de talie medie sa zic eu) plecand in tromba din locul cu nada si incercand sa scape de carlig. Ulterior, pe parcursul drill-ului se pot intampla mai multe in functie de cum abordeaza pescarul situatia, pentru ca e de facut o paranteza aici, sunt diferite stiluri de pescuit, de pe mal, din barca, in agatatura, pe balastiera, cu fire subtiri sau groase, cu bete mai moi, etc., si e normal sa difere atat abordarea, cat si durata si efectul drill-ului.
Nu poti sa tragi un crap de sub plaur cu 0.45 si sa crezi ca nu pateste nimic, la fel cum nu poti sa ai impresia ca daca dai cu 0.20mm forfacul nu poate taia buza pestelui. Acum, revenind la ideea de baza si concluzionand, dupa ce intepi pestele, dupa ce acesta se baga in disperare sub orice obstacol pe care-l considera o zona de siguranta, chiar daca se raneste si-si mai pierde din solzi, isi juleste coada, burta, sau aripioarele, cand il scoti pe mal cu carligul in gura, cu marginea buzei necrozate taiata din nou si se mai zbate de cateva ori in saltea lovind atat de tare cu capul incat ii da sangele pe la branhii, acest aspect e cam departe de notiunea de sport. Chiar daca teoretic concurentii se intrec intre ei, practic insa, “mingea de joc” in cazul asta e o "fiinta vie".
Pescuitul crapului e pentru multi un hobby dus la rang de arta, cu investitii materiale mari, cu mult timp alocat pentru cunoasterea si perfectionarea tehnicilor, a nadei si a echipamentului. Pe partea legata de siguranta pestilor se fac de obicei toate eforturile, in special cand vorbim de cei angrenati in sistemul competitional, captusind si inaltand saltelele de la pamant, cumparand spray-uri antiseptice, marind sacii de pastrare, chemand des arbitrii la cantarire cand situatia o cere in concursuri, etc. si cu toate astea pentru multi, majoritatea chiar, pescuitul ramane mai mult o pasiune decat un sport in adevaratul sens al cuvantului.
Tuturor, fir intins si mare grija cu “adeversarul” de sub apa!
gor965
George Iorga