BOILIES vs PORUMB
Boiliesul a apărut şi s-a impus în lumea pescuitul la crap ca o nadă selectivă, destinată crapului mare. Faptul ca este generic un produs fiert - de unde şi numele de boilies – cu o consistenţă destul de densă, îl pune oarecum la adăpost de plătici, caraşi, ciortănei sau alţi mici musafiri depoftiţi. De la naşterea sa şi până în prezent boiliesul a traversat multe etape din punct de vedere al compoziţiei, insă apariţia conceptului de nadă cu valoare nutritivă ridicată este pe departe momentul de glorie al carierei sale. Pescarii au început să observe că instinctual crapii pot recunoaşte o mâncare bună şi - mai ales – sănătoasă, iar în urma unor campanii mai lungi de nădire peştii pot deveni aproape dependenţi de aşa ceva. Cu riscul de a mă repeta insist pe faptul că boiliesul a fost inventat ca o nadă selectivă, de pescarii care urmăreau exclusiv crapul și nu dădeau la ce pică. Până atunci, în Anglia se pescuia după crap cu nade vii, semințe, paste făinoase, șuncă, pâine și tot fel de alte drăcovenii care atrăgeau la cârlig toate speciile care se hrănesc similar cu crapul. La noi, pe vremea aceea, pescarii de crap (care erau interesați numai de această specie) foloseau o singură nadă de selecție – porumbul uscat, tradiție care se mai păstrează și astăzi.
SOLUBILELE, O INVENŢIE ROMÂNEASCĂ
Tata Niţu a fost primul pescar care a înlocuit ouăle din compoziţia boiliesurilor cu un liant vâscos, dulce şi aromat pe care l-a botezat la vremea respectivă Lapte de Porumb. Le-a fiert şi a constatat că în apă se dizolvă lent, în 8-10 ore, în funcţie de temperatura apei. Probabil că nu multă lume ştie că în urmă cu 7-8 ani solubilele se fierbeau, exact ca boiliesurile. Treptat s-a renunţat la fierbere din două considerente – în primul rând pentru că uscarea naturală generează un timp de dizolvare mult mai mic (înjumătăţit, sau chiar mai bine), iar apoi pentru că anumite componente ale mixului, lichidele nutritive sau aromele nu-şi mai pierdeau deloc din proprietăţi. Însă motivul principal a fost timpul de dizolvare, pentru că solubilele se impuseseră rapid drept nada numarul unu în competiţiile crapiste, iar acolo era nevoie de trăsături, cât mai multe trăsături. Îmi amintesc că prin 2004-2005 făceam solubile pentru cârlig de 14 sau chiar 12 mm, pe care le reîmprospătam la mai puţin de oră. Prindeam plătici, caraşi, laolaltă cu crapi şi ciortani. Trebuie să fac precizarea că acest concept, de boilies solubil, nu era la vremea respectivă absolut nemaîntâlnit pe plan mondial, englezii de la Richworth fiind deţinătorii brevetului Ball Pellets, adică pelete rotunde, o nadă cu proprietăţi similare, nefiartă. Rob Hughes şi Simon Crow au câştigat prima Cupă Mondială de pescuit la crap, în 1996, în Franţa la Fishabil pescuind cu Ball Pellets. De altfel, la început, nici Tata Niţu nu punea mare accent pe compoziţie şi pe pe valoare nutritivă a acesteia, ci era mai degrabă preocupat de dizolvarea nadei în apă şi de norişorii foarte atrăgători pe care îi producea. Aş putea spune că primele boiliesuri solubile ale lui Niţu erau practic tot nişte pelete rotunde, fierte. Faptul că ulterior au început să fie făcute de alţi pescari din mixuri de boilies de cea mai bună calitate şi s-au introdus aminoacizi, arome şi atractanţi, cred că-mi poate da dreptul să afirm că boiliesul solubil este totuşi o invenţie românească. Iar pentru că în etapa următoare s-a renunţat la fierbere, trebuie să precizez că denumirea corectă a acestor bile a devenit - Solubile.
TEHNOPUFI vs SNOWMAN
Deoarece pe la jumătatea deceniului trecut boiliesul solubil (şi mai târziu solubilele) făceau legea, aşa cum am mai spus, în competiţiile naţionale (mai cu seamă pe balta Hobaia) s-a ajuns – firesc - la creşterea rapidă a popularităţii acestei nade. La noi se produsese practic un fenomen paradoxal. Boiliesul, dintr-o nadă selectivă destinată campaniilor lungi de nădire şi crapilor mari, ajunsese solubil şi era folosit în partide scurte la ciortani şi caraşi. Pentru că solubilele aveau succes în concursuri, unde se prindea imediat după start, crapii de 2 kg erau foarte preţioşi, iar zecile de caraşi nu mai contau pentru nimeni până la final. Boiliesul tare era şi el folosit ca nadă de susţinere, pe lângă solubile. Trebuia să te asiguri că rămâne ceva şi pe vad.
A urmat o perioadă mai recentă, cea a „mămăligarilor”. Este vorba de un val de pescari tradiţionali, ca să zic aşa, care au intrat în competiţii cu un stil total diferit de ce se făcea până atunci. Năditoare (sau săculeţi solubili, după regulament), mămăligă, spărturi de cereale şi porumb sau imitaţii ale acestuia la cârlig. Aş putea să menţionez câteva nume reprezentative ale acestui contingent – Dan Mitrănescu, Vasilică Baboieru, Mircea Gheran, Emil Paraschiv. Ei bine, stilul lor a avut succes, mai cu seamă pe Moara Vlăsiei 2, un lac deosebit de bine populat şi unde nu se practică în totalitate stilul
catch and release. Dar și în alte părți, câteodată chiar și pe Tâncăbești. Uşor, uşor, situaţiile în care boiliesul era bătut de mămăligă au început să se înmulţească. Mulţi pescari au fost bulversaţi. Cum poate o nadă inferioară să bată una superioară din punct de vedere al valorii nutritive?! E mai bun porumbul de plastic decât solubila? Boabele de floricele cu
Tehnopufi decât snowman-ul? Iar dilemele ar putea continua…
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS
Un răspuns elocvent la întrebările fără răspuns de mai sus (dacă în pescuitul crapului există nodul fără nod, de ce nu ar exista şi răspunsuri la întrebări fără răspuns?) îl putem căuta în concursul World Carp Classic de la Madine, ediţia 2010. Acolo, Vasile Baboieru şi Emil Paraschiv, pe un loc bun, au început în stilul lor caracteristic, însă, în mai puţin de 24 de ore au trebuit să se predea în faţa plăticilor şi caraşilor uriaşi ai celebrului lac francez. Au trecut apoi pe boilies de 20 mm, au prins 90 de kilograme şi au reuşit cea mai bună clasare a unei echipe româneşti din istoria WCC. Boiliesul îşi demonstrase raţiunile pentru care a fost inventat, adică trăsături rare, crapi mari şi suspicioşi, concurenţă pe hrană cu alte specii. Un alt răspuns la întrebările fără răspuns l-am putea găsi în istoria celebrei echipe naționale de pescuit la crap a Africii de Sud, triplă campioană mondială (2008, 2009, 2010). O echipă redutabilă, bazată pe un stil de pescuit mult mai apropiat de cel „MV2”, decât de cel „Madine”, dacă ar fi să sintetizez în două nume proprii cei doi poli ai articolului de față. Adică bulgări de nadă foarte mulți, săculeți solubili cu cereale fierte (practic tot o mămăligă) și momeli flotante de atracție mare, nicidecum boiliesuri nutritive și selective. Ei bine, până în 2008, când au organizat Campionatul Mondial la ei acasă, am reușit să învingem de fiecare dată Africa de Sud cu reprezentativa României, pentru că pistele de concurs ne-au permis. Cel mai grăitor exemplu este mondialul din Serbia (2007), acolo unde boiliesul de calitate a făcut legea, iar noi am fost la 11 minute de titlul suprem.
MISTER NEDEZLEGAT
În concluzie, nu căutaţi superioritatea boiliesului pe Moara Vlăsiei sau Doripesco, pentru că nu o veţi găsi aproape niciodată. La fel cum nu e deloc recomandat să atacaţi lacurile Madine sau Săruleşti cu năditoare şi porumb de plastic, chiar dacă aţi văzut că s-a prins o tonă într-un alt concurs de pe altă baltă la aşa ceva. Adaptaţi-vă întotdeauna la situaţiile întâlnite pe fiecare lac în parte şi nu vă mai frământaţi să dezlegaţi misterul care da şi titlul acestui articol – Boilies sau Porumb? Pentru că pur şi simplu nu se poate.
Andrei Vlădeanu
CN 2006 – HOBAIA. Filmare Vali Oprisanescu (Vijelie)